Acasă| Redacția| Apel 2018| Recenzare| Arhiva| Indexări BDI| Norme redactare| CADISS| Contact

Apel 2018
Anadiss nr. 26
Retorică şi discurs

Termen limită de primire a articolelor:1 octombrie 2018
Coordonatorii numărului: Dorel FÎNARU dorelfinaru@yahoo.com și Enrique NOGUERAS enoguerasval@gmail.com


  • Cu o existență de două milenii și jumătate, retorica este cea mai veche știință a limbajului din spațiul european și a suferit în decursul evoluției sale mutații profunde. De la știință și artă de a vorbi bine și eficace (adică a practicii argumentative) în Antichitate, retorica își îndreaptă atenția către aspectul ornant, către tropii și figurile de stil în Evul Mediu și Renaștere (cînd capătă și un caracter accentuat normativ, împotriva căruia se vor ridica scriitorii romantici, opoziție care o va face practic să dispară). Ea a supraviețuit totuși ca un fel de anexă a stilisticii și a cunoscut un remarcabil reviriment în a doua jumătate a secolului al XX-lea în cadrul lingvisticii și poeticii structurale (Roman Jakobson, Tzvetan Todorov, Roland Barthes, Gerard Genette și toată noua critică franceză din anii ’60-’70), cînd aspectul normativ a fost complet eliminat, dar a păstrat reliefarea importanței în discurs a figurilor de stil/tropilor.
  • Retorica este considerată deopotrivă o artă și o știință (teoretică și practică) a elaborării tuturor tipurilor de discurs: „Prin tradiție retorica a îmbinat o artă a construcției discursurilor cu o teorie despre aceste discursuri.”1
  • Vasile Florescu identifică trei tipuri de definiție a retoricii:
    1. „creatoare a persuasiunii”, pe care Platon o atribuie lui Gorgias
    2. „ars” sau „scientia bene dicendi” (Quintilian), „adică ansamblul de reguli tehniciste, mai precis științifice, nu empirice, care fac ca o comunicare să fie perfectă. Bene se referă atît la rezultatul comunicării, cît și la calitatea ei estetică.”
    3. „ars ornandi”, întîlnită în Evul Mediu și mai tîrziu, cînd retorica se „literaturizează” și devine sinonimă cu stilistica.2
  • Încercînd o delimitare a retoricii de poetică, reprezentanții Grupului μ afirmă că, ținînd cont de faptul că „teoria figurilor era departe de a epuiza obiectul vechii retorici – ceea ce justifică utilizarea expresiei noua retorică de către Perelman pentru a desemna o teorie a argumentației – retorica este cunoașterea procedeelor de limbaj caracteristice literaturii. Prin poetică înțelegem cunoașterea exhaustivă a principiilor generale ale poeziei, înțelegînd poezia stricto sensu ca model al literaturii. Astfel circumscrisă, problema care ne interesează se reduce la a examina aportul retoricii, care nu poate pretinde să epuizeze obiectul literar, la constituirea unei științe obiective a acestui obiect.”3
  • Așadar retorica structuralistă (numită neoretorică, un fel de „retorică restrînsă”, în termenii lui Gerard Genette) se suprapune în parte cu poetica și are în centrul său conceptele de deviere și de figură: „retorica este cunoașterea procedeelor de limbaj caracteristice literaturii. [...] Retorica, studiu al structurilor formale, se prelungește deci necesar într-o transretorică, care e, cu siguranță, ceea ce se numea odinioară a doua retorică sau poetica. Ei îi revine misiunea de a explica efectul și valoarea acestor cuvinte modificate pe care le rostesc poeții, și, mai întîi, misiunea de a determina ce procent de modificări e compatibil, nu numai cu buna funcționare a figurii, ci și cu acceptarea ei de către conștiința estetică.”4
  • Retorica de la sfîrșitul veacului trecut și-a deplasat centrul de interes dinspre funcția persuasivă către funcțiile emotivă și poetică, mai ales prin orientările New Criticism și La Nouvelle Critique. Retorica actuală are în vedere toate tipurile de discurs și interferează cu discipline precum poetica, stilistica, pragmatica, hermeneutica, lingvistica textului și analiza discursului.
  • Retorica postmodernă urmărește efectul procedeelor retorice asupra sensului textului în toate tipurile de discurs: literar, științific, politic, publicistic, publicitar, sportiv, juridic, administrativ, religios etc. în variantele scrisă și orală, dar și în limba vorbită, în limbajul familiar, argotic și licențios, academic, în conversație etc. și din această cauză obiectul său de cercetare se suprapune tot mai mult cu cel al analizei discursului. De aceea unii reprezentanți, chiar dintre cei mai proeminenți, ai acestei din urmă discipline încearcă să minimalizeze anvergura actuală a retoricii: „La rhétorique est la science théorique et appliquée de l’exercice public de la parole, prononcée face à un auditoire dubitatif, en présence d’un contradicteur. Par son discours, l’orateur s’efforce d’imposer ses représentations, ses formulations, et d’orienter une action. La rhétorique a été définie par les théoriciens de l’Antiquité et portée jusqu’à l’époque contemporaine par un paradigme de recherche autonome.”5 Restîngerea domeniului de cercetare e evidentă în această definiție, rămînînd implicită anexarea unor teritorii retorice de către analiza discursului.
  • Analiza discursului, numită în unele medii culturale și lingvistica textului, este cea mai tînără dintre științele limbajului. Apărută în a doua jumătate a secolului trecut, ea are ca obiect studierea discursului din toate perspectivele posibile. Dominique Maingueneau o plasa „au carrefour des sciences humaines” iar una dintre definițiile pe care le dădea analizei discursului dovedea, în mod implicit, că e vorba de o disciplină eterogenă: „un ansamblu de cercetări care abordează limbajul plasînd în prim plan activitatea subiecților, dinamica enunțiativă, relația cu contextul social.”6 Orientarea către retorică a analizei discursului este evidentă, mai ales că retorica actuală revalorifică retorica antică greco-latină, medievală, preromantică și neoretorica structuralistă, devenind la rîndul ei o știință interdisciplinară care privește actul comunicării nu doar din perspectivele argumentării și persuasiunii, ci și ca pe un fapt de artă verbală propriu-zisă.




1Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p. 110.
2Cf. Vasile Florescu, Retorică şi neoretorică. Geneză. Evoluţie. Perspective, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1973, cap. Rhetorica rediviva, pp. 11-37.
3Grupul μ (J. Dubois et alii), Retorică generală, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 30.
4Ibidem, p. 33.
5Patrick Charaudeau, Dominique Maingueneau (coord.), Dictionnaire d’analyse du discours, Éditions du Seuil, Paris, 2002, p. 505. Articolul Rhétorique (pp. 505-508) este semnat de Christian Plantin.
6Dominique Maingueneau, L’analyse du discours. Introduction aux lectures de l’archive, Hachette, Paris, 1991, p. 11.

 

Call for Papers 2018
Anadiss no. 26
Rhetoric and Discourse

Deadline for paper submission: October 1st 2018
Issue coordinators: Dorel FÎNARU, Enrique NOGUERAS


  • Rhetoric, having appeared some two and a half millennia ago, is by far the oldest language science in Europe, which necessarily means it underwent an entire series of profound changes along its history. From its Ancient status as the science and art of discourse, (i.e. of speaking well, in a highly persuasive manner), rhetoric veered towards a sort of normative stylistics in the Middle Ages and the Renaissance which aroused such passionate opposition from Romantic writers that they nearly drove it to the brink of extinction.
  • Barely surviving as a mere adjunct to stylistics, rhetoric nevertheless rose from the ashes quite spectacularly in the latter half of the 20th century as a branch of linguistics and structural(ist) poetics, thanks to Roman Jakobson, Tzvetan Todorov, Roland Barthes, Gerard Genette and the French New Criticism of the 1960s-1970s. The newly revived rhetoric irrevocably left behind its normative side to focus, in exchange, on literary tropes.
  • Often said to be best learned through practice, rhetoric has however been extensively theorised, and it is little wonder that it has been variously defined through the ages: sophistry, “queen of the liberal arts”1 , style, deception, specious reasoning, practical logic, loaded language, purple prose, “purposive communication” etc. Its best known definition comes notwithstanding from Aristotle, who sees it as a counterpart of logic and politics and calls it “the faculty of observing in any given case the available means of persuasion”2. This definition, along with the three persuasive audience appeals (logos, pathos, ethos) are among Aristotle’s most enduring concepts which stood the test of time. The Five Canons of Rhetoric, which also serve as a guide to creating persuasive messages and arguments, were also codified in Antiquity (Classical Rome, this time): invention (the process of developing arguments); style (or way of presenting the arguments); arrangement (organising the arguments for extreme effect); delivery (suprasegmental features like gestures, pronunciation, tone and pace used when giving a speech) and memory (the process of learning and memorising the speech). Loosely speaking, much of contemporary rhetoric is a critique of the (neo-)Aristotelian tradition.
  • Attempting to differentiate between rhetoric and poetics, the interdisciplinary groupe µ define the former as mastery of literary devices, and the latter as mastery of the poetic principles3. On the other hand, structuralist rhetoric, also called neo-rhetoric (or “restricted rhetoric”4, in Gérard Genette’s terms) and poetics do share a common core, especially when it comes to its concepts deviation and figure.
  • Towards the end of the 20th century, rhetoric moved from the persuasive function of language towards the emotive and poetic functions. The major influence exerted by media theorist Marshall McLuhan (whose famous dictum “the medium is the message” highlights the significance of the medium itself) led rhetoricians and linguists alike to consider other types of discourse as well and allowed for a more open input from other disciplines like poetics, stylistics, pragmatics, hermeneutics, textual linguistics and discourse analysis.
  • What is more, postmodern rhetoric focuses on the effect of rhetorical devices on the textual meaning of all kinds of discourse: literary, scientific, political, journalistic, legal, religious etc.; in written as well as in spoken language; in standard language as well as in slang – that is why its objects of study tend to overlap with those of discourse analysis. It is noteworthy that the object of rhetorical analysis is typically discourse, and therefore the principles of rhetorical analysis are difficult to distinguish from those of discourse analysis.
  • Also referred to as textual linguistics, discourse analysis, historically the youngest language science (having appeared in the latter part of the last century), aims at studying discourse from all possible viewpoints. A highly heterogeneous discipline, it is large enough to revisit old paradigms and to accommodate new methods (including narrative criticism, or Kenneth Burke’s cluster criticism, which incorporates the rhetor’s worldview a.s.o), having verbal art as its major reference point.




1Thomas O. Sloane, Encyclopedia of Rhetoric, Oxford University Press, Oxford, 2002, p. 2.
2Aristotle, Rhetoric. (trans. W. Rhys Roberts), Wayback Machine, 2008.
3Rhétorique générale (1970; translated into English as A General Rhetoric by Paul B. Burrell and Edgar M. Slotkin, Johns Hopkins University Press, 1981) and Rhétorique de la poésie (1977).
4Gérard Genette, “La rhétorique restreinte”, in Communications, 1970, pp. 158-171.

 

Apel 2018
Anadiss no. 26
Rhétorique et Discours

Délai d'envoi des contributions: le 1er octobre 2018
Responsables du numéro: Dorel FÎNARU, Enrique NOGUERAS


  • Depuis plus de deux mille ans, la rhétorique reste la plus ancienne des sciences du langage à l'intérieur de l'espace européen, ayant souffert des modifications profondes pendant son évolution millénaire. Entre l'art et la science de bien parler, comme elle était considérée en Antiquité, et l'étude des tropes et des figures, au Moyen Âge et à la Renaissance, en gagnant son „droit” à la Norme, contre lequel les romantiques se sont manifestés ouvertement, la rhétorique connaît un développement qui va jusqu'à sa transformation en annexe de la stylistique. Ce n'est que grâce à la linguistique et à la poétique structurales (Roman Jakobson, Tzvetan Todorov, Roland Barthes, Gérard Genette et la nouvelle critique française des années 60-70), quand l'aspect normatif fut complètement éliminé au bénéfice de l'étude des tropes et des figures de style au niveau du Discours, que la rhétorique enregistre un revirement profond.
  • La relation entre la rhétorique et le Discours équivaut à celle entre la théorie et la pratique. D'ailleurs, le champ de la rhétorique inclut beaucoup d'autres domaines de la linguistique actuelle à l'origine desquels elle se trouve sans nul doute, à savoir: la pragmatique ou, la linguistique de l'énonciation. Les études portant sur l'argumentation, l'ironie, la connotation, l'implicite, sont toutes d'inspiration rhétorique.
  • D'autre part, après avoir connu la rupture avec la poétique (le Groupe ῂ et la nouvelle rhétorique de Perelman), la rhétorique s'impose en tant qu'instrument d'investigation des faits du langage dans la littérature. Par conséquent, on pourrait trouver un centre d'intérêt à examiner le rôle de la rhétorique dans la constitution d'une science de l'objet littéraire.
  • La rhétorique est reprise par certains théoriciens comme une discipline technique qui porte le nom de théorie de l'argumentation. De là dérive le contenu de l'enseignement pratique et la rhétorique qui doit répondre à des questions telles: comment prendre la parole en public? comment composer un discours? quels moyens mettre en œuvre pour convaincre?
  • La rhétorique actuelle envisage tous les types de Discours, tout en croisant la poétique, la stylistique, la pragmatique, l'herméneutique, la linguistique textuelle et l'analyse du discours. Le discours littéraire, le discours scientifique, politique, média, juridique, religieux, administratif, publicitaire ... y sont concernés, dans leurs variantes écrite ou/et orale, dans la diversité des registres de langue (standard, argotique, familier, vulgaire...).
  • Dans le Dictionnaire d'analyse du discours (2002), Patrick Charaudeau et Dominique Maingueneau relèvent des aspects particulières dans la relation entre la rhétorique et l'analyse du discours, la plus ancienne et la plus jeune des sciences du langage: „La rhétorique est la science théorique et appliquée de l'exercice public de la parole, prononcée face à un auditoire dubitatif, en présence d'un contradicteur. Par son discours, l'orateur s'efforce d'imposer ses représentations, ses formulations, et d'orienter une action”.
  • L'analyse du discours s'oriente de plus en plus vers les instruments de recherche de la rhétorique, Dominique Maingueneau la situant même „au carrefour de sciences humaines”.



 

copyright 2018 anadiss