Ambiguitatea discursivă

Ambiguitatea pătrunde în multe aspecte ale gândirii și experienței, punând la încercare nu numai certitudinile noastre în evaluarea, perceperea și comunicarea realității, ci și încercările noastre de definire: termenul "ambiguu" însuși este, de fapt, refractat într-o constelație de sensuri care evocă atât ceea ce este incert, îndoielnic, obscur și, prin urmare, dificil de interpretat, cât și ceea ce este echivoc, dublu, multiplu și, prin urmare, interpretabil în diferite moduri. De aceea, ambiguitatea a atras adesea specialiști și creatori ai semnului lingvistic: filosofi și juriști, retorici și scriitori, teoreticieni și critici literari, lexicografi și traducători, dar mai ales lingviști, care își pun multe întrebări în legătură cu această problemă. De ce limbile au cuvinte și expresii ambigue? Este prezența lor un avantaj sau un obstacol pentru comunicare? Ce mecanisme sunt implicate în dezambiguizare? Și care este rolul ambiguității în procesele de schimbare a limbii? Pentru a răspunde la aceste întrebări, dar nu numai, vă propunem să analizați diferitele manifestări ale fenomenului, în sincronie și diacronie.

Acest termen, ca și strămoșul său latin ambigŭus (de la amb(i)- "în jurul" și agō "a conduce"), ne conduce în mai multe direcții, doar pentru a ne lăsa să plutim între sensul de "incert", "opac", "îndoielnic" și cel de "multiplu", "echivoc", "dublu".

Fără îndoială, expresiile ambigue complică munca lexicografilor și a traducătorilor, dar ele pot submina și transparența și aplicabilitatea regulilor formulate de juriști sau validitatea argumentelor dezvoltate de retorici și filosofi. Acesta este motivul pentru care logicienii, prin conceperea unor limbaje formale bazate pe univocitate și coerență, au relegat ambiguitatea la limitele limbajului uman. Pe de altă parte, scriitorii și criticii literari consideră că bogăția și suprapunerea de sensuri este o virtute a operei literare care scapă unei lecturi previzibile și liniare. În plus, dublele înțelesuri și jocurile de cuvinte nu inspiră doar înșelăciunile oracolelor, ci și ironia și inventivitatea umoriștilor, publicitarilor și a celor care fac puzzle-uri.

Limbajul nu este doar un instrument de descriere a lumii; nu este folosit doar pentru a relaționa și a organiza zilele noastre; limbajul nu are doar o funcție operațională care să permită cooperarea socială. Limbajul creează și transformă realitatea. Limbajul ne influențează gândirea, iar noi putem gândi doar ceea ce putem spune; un limbaj slab implică o gândire slabă, un limbaj violent este legat de un comportament violent, un limbaj sofisticat și articulat este asociat cu o gândire complexă și perspicace; prin urmare, limbi diferite implică valori, culturi, priorități și atitudini diferite, în timp ce persoanele cu adevărat bilingve sau multilingve nu au doar mai multe cunoștințe și abilități, ci și sinapse îmbunătățite și o gândire stratificată. Această putere extraordinară a limbajului este însă supusă unor constrângeri, limite și ambiguități care uneori fac ca mesajul să fie opac, comunicarea ambiguă, iar înțelegerea incertă.

Ambiguitatea este un element constitutiv fundamental al literaturii, atât ca obiect de cercetare, cât și ca sursă de valoare artistică. S-ar putea spune că rațiunea de a fi a literaturii este reprezentarea ambiguității. Ambiguitatea a mai fost definită ca "orice nuanță verbală, oricât de mică, care deschide calea unor reacții alternative la același segment de limbă" și, de asemenea, s-a mai afirmat că "intrigile ambiguității sunt unele dintre rădăcinile autentice ale poeziei".

Vă invităm, așadar, să propuneți lucrări legate de tema volumelor 35 și 36, în domeniul lingvisticii, literaturii, comunicării și relațiilor publice, mediei- inclusiv media digitală-, dar și în alte domenii științifice conexe.

L'ambiguïté discursive

L'ambiguïté imprègne de nombreux aspects de la pensée et de l'expérience, remettant en question non seulement nos certitudes dans l'évaluation, la perception et la communication de la réalité, mais aussi nos tentatives de définition : le terme "ambigu" lui-même est, en fait, réfracté en une constellation de significations qui évoquent à la fois ce qui est incertain, douteux, obscur et donc difficile à interpréter, et ce qui est équivoque, double, multiple et donc interprétable de différentes manières. C'est pourquoi l'ambiguïté a souvent attiré les spécialistes et les créateurs de signes linguistiques : philosophes et juristes, rhétoriciens et écrivains, théoriciens et critiques littéraires, lexicographes et traducteurs, mais surtout linguistes, qui se posent de nombreuses questions sur ce problème. Pourquoi les langues ont-elles des mots et des expressions ambigus ? Leur présence est-elle un avantage ou un obstacle à la communication ? Quels sont les mécanismes impliqués dans la désambiguïsation ? Et quel est le rôle de l'ambiguïté dans les processus de changement linguistique ? Afin de répondre à ces questions, mais pas seulement, nous nous proposons d'analyser les différentes manifestations du phénomène, en synchronie et en diachronie.

Ce terme, comme son ancêtre latin ambigŭus (de amb(i)- "autour" et agō "conduire"), nous entraîne dans plusieurs directions, pour nous laisser flotter entre le sens de "incertain", "opaque", "douteux" et celui de "multiple", "équivoque", "double".

Les expressions ambiguës compliquent sans aucun doute le travail des lexicographes et des traducteurs, mais elles peuvent aussi compromettre la transparence et l'applicabilité des règles formulées par les juristes ou la validité des arguments développés par les rhétoriciens et les philosophes. C'est pourquoi les logiciens, en concevant des langages formels fondés sur l'univocité et la cohérence, ont relégué l'ambiguïté aux limites du langage humain. En revanche, les écrivains et les critiques littéraires considèrent que la richesse et le chevauchement des significations sont une vertu des œuvres littéraires qui échappent à une lecture prévisible et linéaire. En outre, les doubles sens et les jeux de mots inspirent non seulement la ruse des oracles, mais aussi l'ironie et l'inventivité des humoristes, des publicitaires et des fabricants d'énigmes.

Le langage n'est pas seulement un outil pour décrire le monde ; il ne sert pas seulement à raconter et à organiser nos journées ; le langage n'a pas seulement une fonction opérationnelle pour permettre la coopération sociale. Le langage crée et transforme la réalité. Le langage influence notre pensée, et nous ne pouvons penser que ce que nous pouvons dire ; un langage faible implique une pensée faible, un langage violent est lié à un comportement violent, un langage sophistiqué et articulé est associé à une pensée complexe et perspicace ; par conséquent, des langues différentes impliquent des valeurs, des cultures, des priorités et des attitudes différentes, tandis que les personnes véritablement bilingues ou multilingues ont non seulement plus de connaissances et de compétences, mais aussi des synapses améliorées et une pensée stratifiée. Mais cet extraordinaire pouvoir du langage est soumis à des contraintes, des limites et des ambiguïtés qui rendent parfois le message opaque, la communication ambiguë et la compréhension incertaine.

L'ambiguïté est un élément constitutif fondamental de la littérature, à la fois comme objet de recherche et comme source de valeur artistique. On pourrait dire que la raison d'être de la littérature est la représentation de l'ambiguïté. L'ambiguïté a également été définie comme "toute nuance verbale, aussi légère soit-elle, qui ouvre la voie à des réactions alternatives au même segment de langage" et il a également été dit que "les intrigues de l'ambiguïté sont quelques-unes des racines authentiques de la poésie".

Nous vous invitons donc à soumettre des articles sur le thème des volumes 35 et 36 dans les domaines de la linguistique, de la littérature, de la communication et des relations publiques, des médias - y compris les médias numériques - et d'autres domaines scientifiques connexes.

Ambiguity in discourse

Ambiguity pervades many aspects of thought and experience, challenging not only our certainties in assessing, perceiving and communicating reality, but also our attempts at definition: the term "ambiguous" itself is, in fact, refracted into a constellation of meanings that evoke both what is uncertain, doubtful, obscure and therefore difficult to interpret, and what is equivocal, double, multiple and therefore interpretable in different ways. This is why ambiguity has often attracted specialists and creators of linguistic signs: philosophers and jurists, rhetoricians and writers, literary theorists and critics, lexicographers and translators, but above all linguists, who ask many questions about this problem. Why do languages have ambiguous words and expressions? Is their presence an advantage or an obstacle to communication? What mechanisms are involved in disambiguation? And what is the role of ambiguity in language change processes? In order to answer these questions, but not only, we propose to analyse the different manifestations of the phenomenon, in synchrony and diachrony.

This term, like its Latin ancestor ambigŭus (from amb(i)- "around" and agō "to lead"), leads us in several directions, only to let us float between the meaning of "uncertain", "opaque", "doubtful" and that of "multiple", "equivocal", "double".

Ambiguous expressions undoubtedly complicate the work of lexicographers and translators, but they can also undermine the transparency and applicability of rules formulated by jurists or the validity of arguments developed by rhetoricians and philosophers. This is why logicians, by devising formal languages based on unambiguity and coherence, have relegated ambiguity to the limits of human language. On the other hand, writers and literary critics consider the richness and overlapping of meanings to be a virtue of literary works that escape a predictable and linear reading. In addition, double meanings and puns inspire not only the trickery of oracles, but also the irony and inventiveness of humorists, publicists and puzzle-makers.

Language is not just a tool for describing the world; it is not just used to relate and organise our days; language does not just have an operational function to enable social cooperation. Language creates and transforms reality. Language influences our thinking, and we can only think what we can say; weak language implies weak thinking, violent language is linked to violent behaviour, sophisticated and articulate language is associated with complex and insightful thinking; therefore, different languages imply different values, cultures, priorities and attitudes, while truly bilingual or multilingual people not only have more knowledge and skills, but also enhanced synapses and layered thinking. But this extraordinary power of language is subject to constraints, limitations and ambiguities that sometimes make the message opaque, communication ambiguous and understanding uncertain.

Ambiguity is a fundamental constitutive element of literature, both as an object of research and as a source of artistic value. It could be said that the raison d'être of literature is the representation of ambiguity. Ambiguity has also been defined as "any verbal nuance, however slight, that opens the way to alternative reactions to the same segment of language" and it has also been said that "the intrigues of ambiguity are some of the authentic roots of poetry".

We therefore invite submissions on the theme of volumes 35 and 36 in the fields of linguistics, literature, communication and public relations, media - including digital media - and other related scholarly fields.